|
. |
|
home : culture : deriva continentala : romaneste : extras din carte - capitolul 1 : .................................................................................................................................. |
Romaneste Indice ...................... |
"Deriva Continetala - Coliziunea Continentelor si Convergenta Culturilor" "Un Roman in Deriva" .................................................................................................. |
|
|
Cumpara aici Cuvant Inainte Prof. John Dewey, FRS, FGS Prefata Prof. Sherban Veliciu Extras din Carte Capitolul 1 (html) Structura Cartii Numar ISBN - 0750306866 Autor - Constantin Roman Editura - Institute of Physics Anul aparitiei, Iunie 2000 |
Capitolul
1 AMPRENTA GENETICA Inca de pe timpul lui Adam, cand acesta a luat o muscatura din marul parguit, stramosii mei au comis erori tactice, care i-au facut sa cada mereu in dizgratie fata de ocarmuirea vremii. Spun lucrul acesta, nu pentru ca as provini dintr-o familie a carei spita s=ar trage din Adam, departe de asta. Provin dintr-o familie a carui arbore genealogic a fost scrijelit pe hrisoave facute din piele de vitel. Acestea au fost periodic facute scrum in timpul razboaielor purtate de-a lungul timpului, mai intai de la rasarit, iar mai apoi de la apus si care au pustiit pamanturile noastre de la poalele Carpatilor in ambele sensuri. Astfel de cataclisme se intamplau cu o regularitate monotona, ca si fluxul si refluxul marii, pana ce totul s-a sters din viata. Pana la urma tot ce a mai ramas in picioare a fost memoria amaraciunii, care mai apoi a fost ispasita prin generatiile pierdute. Pana cand sa ma nasc, desteptat fiind din pantecele maicii mele de bombele aruncate de avioanele Aliatilor, in zborul lor spre campurile petroliere de la Ploiesti, memoria familiei, care nu se transformase inca in cenuse, era redusa, pe linia tatalui, la sfarsitul veacului 18, iar de partea mamei la razboiul de Treizeci de Ani, la inceputul veacului 17. Aceasta nu e de mirare, caci femeile de la poalele Carpatilor aveau o tinere de minte mai lunga decat cea a barbatilor, ca sa-si aminteasca cu cea mai mare grije, locul unde erau ingropate comorile familiei, ascunse in mare graba in zorile unor navaliri barbare. Aceste cateva podoabe si monede de aur erau adunate in graba in oale de pamant si tainuite in gropi sapate in pripa. De cele mai multe ori insa taina se pierdea, iar cand familia isi recastiga linistea pierduta, nu rareori plugul tras de boi, brazdand pamantul bogat al ogorului stramosesc, scotea la suprafata cate o oala cu galbeni. Asa cum Vestul Salbatic a fost martor la goana dupa aur, apoi fiecare familie de romani a avut o traditie a unor comori ascunse si din acele zile de restriste si pana astazi ei inca isi mai cauta oalele cu galbeni. Uneori, in cautarea de comori pierdute, cativa stramosi au trecut peste hotarul satului de bastina, straini pe pamantul nou al fagaduintei. Dar de cele mai multe ori, din disperare, stramosii s=au lipsit la cautarea comorii si s-au dus in schimb in cautarea onor idealuri de mult abandonate. De obicei ei au luptat pentru cauze pierdute, imbratisand idealuri gresite. Apoi, ca rezultat al judecatilor lor strambe, strabunii mei au fost alungati din casele lor stramosesti. Deseori, ei se considerau chiar foarte norocosi ca au fost lasati in viata, stramutandu-si femeile si copii in carute peste Carpati, in tinuturi vecine, oarecum mai in afara primejdiei. Cu cinci generatii in urma asa s-a intimplat cu Sava, fierar din Fagaras. In 1848 nu prididea sa ascuta furci pentru revolutionarii gata sa se ridice impotriva opresiunii Imperiului Habsburgic: evident, el a luptat pentru o “cauza gresita” asa incat a trebuit sa treaca muntii ca se refugieze tocmai la gurile Dunarii. Acolo si-a maritat fiica intr-o alta familie dezradacinati, care a fugit si ea de “osandirea Uniatilor” dupa impartirea Poloniei in secolul al 18-lea. Cum si acei strabuni fusesera de o “religie nepotrivita”, ortodoxi intr-o tara catolica, ei au luat drumul bejeniei. Acestia au fost stramosii mei Roman, de felul lor negutatori moldoveni, de credinta ortodoxa, facand comert in Lemberg (actualul Lvov). Cum acest oras Galitian isi schimba carmuirea odata cu schimbarea granitelor politice, era condus de imparatul Catolic al Austriei; familia Roman a fost sub o presiune considerabila ca sa renunte la religia ortodoxa si sa se converteasca la catolicism, ceea ce ei au refuzat, platind cu exilul. Asa au fost nevoiti sa treaca granita in Moldova, care era condusa de un Domn de aceeasi credinta. Istoria familiei este plina de asemenea nepotriviri politice si religioase, membrii ei preferand sa ia drumul pribegiei, decat sa faca compromisuri. Cativa dintre acesti idealisti s-au gandit ca erau impinsi sa faca o alegere brutala, daca nu imposibila intre bine si rau, sau intre alb si negru. In realitate cauza stramutarii era de fapt rezultatul contradictiei punctelor de vedere a unor oamenii foarte darzi. Unul din acesti “darzi” a fost strabunicul meu Venceslaus, fiul mezin al unui alt fiu mezin din Bohemia, care, in urma unui proces asupra unor drepturi familiale (care l=a castigat impotriva intregului sat!) si-a facut viata imposibila. Nu e de mirare, ca urmare a acestui proces, Venceslaus a fost nevoit sa plece dela vatra luand pluta pe Dunare si pana la urma stabilindu-se la Bucuresti, la mijlocul secolului 19. Aici acest strabunic ceh si-a luat de nevasta tot o desradacinata, o femeie din Transilvania, care avea reputatia de a lecui cu ajutorul ierburilor. O chema Ana si provenea dintr-o familie de boiernasi din rasaritul Ardealului, undeva la izvoarele raului Mures. Aici, de generatii, stramosilor ei li se adresau cu apelativul de “Prea venerabile Domn”, cand ei ridicau imense biserici fortificate, cocotate pe varful unor stanci singuratice, ca niste sulite inconjurate de ziduri de aparare, la adapostul carora isi aduceau vitele si recoltele pentru a le salva de ravagiile deselor cotropiri. Cu putin inainte de a trece pe lumea cealalta, Ana s-a retras in vechiul ei sat transilvan, care dupa pacea de la Versailles nu mai apartinea Austro-Ungariei, fiind integrat in regatul Romaniei. Cu toate ca m-am nascut dupa ce aceasta strabunica a trecut in lumea celor drepti, am fost intodeuna fermecat de povestile din aceasta ramura a familiei, in asa masura, incat, la paisprezece ani, am plecat sa cercetez locurile de bastina a strabunicii mele. Pana atunci, cimitirul satului fusese “mutat” si cum familia nu a revendicat mormantul strabunicii, resturile ei pamantesti au fost imprastiate intr-un camp cultivat cu floarea soarelui. Ca stiutoare de ierburi, sunt convins ca Ana ar fi incuviintat aceasta stramutare si cum ma uitam pierdut la camp, ma intrebam oare in spatele carui cap de floarea soarelui se ascundea zambetul batranei mele strabunici? Sunt cateva povesti nemaipomenite, care au trecut de la generatie la generatie de la strabunii mei ardeleni si cu toate ca eu m-am nascut peste Carpati, pe “versantul gresit” cum era considerat inainte, m-am simtit intotdeauna ca un cetatean de onoare al Transilvaniei. Asa se face ca de cate ori nu vreau sa raspund detaliat la intrebari ce privesc originea mea, care de multe ori mi s-au pus, as spune simplu ca provin din Transilvania. Acesta nu ar fi cu totul adevarat, dar intotdeauna a simtit ca am revendicari puternice la radicinile mele din Ardeal. Inainte ca povestile despre abandonarea orfanilor romani sa apara pe prima pagina a ziarelor presei Britanice, Romania nu a existat pe harta constiintei britanice, cum de altfel multi britanici au auzit de Transilvania, ca un tinut de basme. “Exista oare cu adevarat?” as fi fost intrebat cu neincredere. “Da, fara indoiala”. “Si pentru ce ai venit aici?” m-ar intreba asiduu tortionarul acesta perseverent. “De fapt, am venit aici sa-mi pun proteza dentara gratuita pe cheltuiala Ministerului Sanatatii Publice Britanic”, ceea ce incheia abrupt conversatia, de teama ca intepatura mea sa nu fie mai nociva decat verbul meu. La inceputul secolului 20 familia mea si=a prins in sfarsit radacini, sau cel putin asa se parea. Acum nu mai eram in cautarea oalei de lut, plina cu galbeni si nici nu ne mai aflam in opozitia politica sau religioasa. La acea vreme, realizam intr=un tarziu, ca era mult important pentru noi sa investim intr educatie decat in proprietati perisabile sau in bijuterii. Astfel, am devenit o familie de intelectuali, abandonand pamantul, care ne-a hranit de secole multe generatii, si ne-am refugiat in securitatea relativa a orasului unde ne-am dus la scoala. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, cel mai recent cataclism politic a zguduit si familia mea, si cum comunismul s-a instaurat pentru a ramane, pentru mai mult de 40 ani, astfel Romania a cazut de “partea rea” a Cortinei de Fier. Familia mea a sperat sa supravietuiasca furtunii continuand sa creada cu ajutorul educatiei, singurul bun care nu putea fi luat de regimul Comunist, atata timp cat toate imobilele au fost fie nationalizate fie confiscate, iar bunurile noastre practic pierdute. Dorinta de a calatori era in continuare in sange si tot asa si insistenta de a se agata de “idealuri gresite”, un obicei incurabil, mostenit prin multe generatii de dezradacinati si deposedati. Tocmai de aceea, ca student roman in cautarea radacinilor mele cehe, am cercetat arhivele familiei din Trebon, in sudul Boemiei, arhivarul fixandu-mi pe deasupra ochelarilor si exclamand: “Tinere, asta e chemarea sângelui!”. CRITERII DE DISCRIMINARE Prima tentativa de a obtine un pasaport a fost la varsta de 14 ani, la eliberarea primului meu buletin de identitate, cand am crezut ca in mod automat sunt indreptatit sa obtin si pasaport. Pentru ca aveam niste strabuni cehi, eram nerabdator sa descopar familia indepartata din Ceho=Slovacia. M=am dus la sediul central al Militiei Capitalei de pe Calea Victoriei si m-am trezit intr-o incapere cu o multime de oameni in varsta cu fete deprimate, dorind sa emigreye in Israel sau America: fiind asa tanar am atras imediat atentia ofiterului de serviciu, care m-a intrebat ce cautam acolo. Am spus ca doream un pasaport sa calatoresc la Praga. “Mergi de unul singur?” Pentru a da o greutate mai mare cererii mele, I=am spus ca mergeam insotit de tatal meu, cu toate ca el habar nu avea de initiativa mea. “Bine, atunci roaga=l pe tatal tau sa vina el aici.” Aceasta se intampla in 1955, iar eu eram inca un adolescent si aveam impresia ca lumea se prabusea in jurul meu. M-am intors acasa napadit de ganduri sumbre. Mi-am analiyat rapid, din strafundurile memoriei, virtutile eventuale ale originii noastre sociale, pentru ca sa pot avea o ideie de cum m=as fi putut bucura de libertatea de calatorie in strainatate, atata timp cat pasaportul era acordat doar pe criterii de apartenenta la o anumita clasa sociala si politica: era evident ca nu ne-am nascut ilegalisti. Departe de a apartine grupului privilegiat de comunisti nomenclaturisti, familia noastra nu dorea sa se compromita luand din mers trenul comunist-chiar dimpotriva, dupa ce isi pierduse toate economiile si bunurile mobile si imobile, ajungand sa fie marginalizati. _ansa noastra de supravietuire nu era foarte buna, sa nu mai vorbim de luxul de a fi obtinut un pasaport. Mama mea Eugenia (Jeni) Velescu s-a nascut in Bucuresti, in 1912 si provenea dintr-o familie de intelectuali proeminenti. Ea era cea mai tanara fiica a lui George Velescu si Ana Zelisika. Tatal ei, George, licentiat in Drept si Farmacie si-a ales sa profeseze ultima, la sfaturile Preafericitului Patriarh Miron Cristea, capul Bisericii Ortodoxe Romane., cu care era prieten. Bunicul meu si-a inceput cariera la Farmacia Bruss, din Calea Victoriei, vizavi de Cercul Militar, o cladire de mult disparuta. Bruss, de origine germana era furnizorul de produse farmaceutice a M.S. Carol I al Romaniei. Bunicul adesea prepara retete pentru Rege, la cererea Sambelanului Curtii, carea venea intodeauna spunand: “Tinere, sa iei cea mai mare seama. Aceasta reteta este pentru o persoana foarte importanta!” Bunicul, bine inteles, stia, in felul acesta, ca reteta era pentru Rege, care l-a decorat, in 1906, pentru serviciile sale. Ulterior, bunicul meu a practicat cu succes farmacia, in cele din urma ajungand sa fie renumit si sa devina Presedintele Asociatiei Farmacistilor din Romania si editor al monografiei Pharmacopaea Romana si a revistei “Curierului Farmaceutic” din Bucuresti, devenind de asemenea si unicul distribuitor al produselor Merck in Romania. Bunica materna, Ana, se tragea dintr-o familie ceha din Bohemia din partea tatalui si dintr-o familie din secuime din partea mamei. Ea s-a nascut la Bucuresti, unde a fost educata la scoala catolica de la biserica Baratia. Bunica Ana vorbea fluent patru limbi straine, fiind una din primele femei din Romania absolvente (vioara si pian) a Conservatorului de Muzica din Bucuresti, iar in timpul celui de-al doilea razboi mondial si-a luat licenta in Farmacie, urmand sa preia afacerea sotului ei in timpul in care el era pe front, in Moldova. Fiind copil, imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri, impresionanta colectie de arta si biblioteca cu carti de arta si politice, in mai multe limbi si pana la venirea comunistilor, cand proprietatile familiei au fost expropriate, ma duceam la recitalurile de muzica de camera a bunicii Ana, care se tineau in fiecare Duminica dupa amiaza la casa ei din Bucuresti, din cartierul Mitropoliei. Personalitatea Anei a avut cea mai mare influenta asupra educatiei mele, intai pentru ca am prins gustul limbilor straine si de asemenea mi-a deschis interesul pentru arta ai stiinte. Spre deosebire de parintii ei, mama mea nu a fost atrasa de partea academica, dar a fost educata sa converseze in cateva limbi strrine si sa cante la pian. La casa parintilor ei din Bucuresti a avut servitori, dar dupa venirea comunistilor s-a adaptat barbateste la condiiile dure impuse de situatie si nu a parasit responsabilitatile ei de sotie si mama intr-un climat de opresiune politica, teama de inchisoare si conditii financiare precare. Tatal meu, Valeriu Livovschi Roman, s-a nascut in Bucuresti in 1906, ca cel mai mare fiu a lui Vicentiu Livovschi Roman, de profesie farmacist si a Stefaniei Burada, singura fiica a Preotului Constantin Burada. Bunicul meu Vicentiu provenea dintr-o familie care a servit Biserica Ortodoxa Romana timp de sapte generatii si avea o puternica traditie muzicala, printre care se numara si un compozitor de muzica liturgica ruseasca la Catedrala Tarului din St. Petersburg. Pe linia paterna a bunicii, cei din neamul Burada au fost o familie de preoti ortodoxi care au fost binefacatori si fondatori de biserici si scoli in secolul al 19-lea, dar au produs si compozitori, judecatori si un antropolog si polimat, Teodor Burada. Tatal meu Valeriu si-a luat licenta in chimie industriala, la Universitatea din Bucuresti in 1930 si a inceput cariera in laboratoarele de chimie, a companiei de petrol Anglo-Romane Phoenix, ce avea campuri petroliere active, o rafinarie la Ploiesti si doua statii de export, la Constanta si la Giurgiu. Tata a fost curand promovat in functia de Director executiv, responsabil cu exportul de petrol, mai intai la terminalul Companiei, de la Constanta, si din 1937 la Giurgiu, unde m-am nascut in 1941. Cand terminalul din Giurgiu a fost bombardat in 194,, tatal meu s-a mutat la sediul central din Bucuresti, unde a devenit directorul serviciului de marketing, pana la nationalizarea companiei, de catre comunisti, in 1948, cand tatal meu a fost acuzat de “colabore” cu britanicii. A scapat de inchisorile comuniste numai datorita sprijinului activ al muncitorilor companiei, fiind o persoana foarte populara in randul lor, acestia pledand pentru absolvirea lui de presupusa vina. In urma acestor acuzatii tata a fost concediat si imi amintesc, ca pana sa isi gaseasca un nou servici, pentru o perioada de trei luni, copil fiind, doar de sase ani, caram in fiecare zi, cu sufertasul, mancarea gatita de bunica mea, la ea acasa, pentru noi, caci familia nu avea alte resurse de subsistenta. Dupa mai multi ani ca dispecer in Ministerul Chimiei, functie in care vizita combinatul chimic dela Tarnaveni si uzina “Taninul” din Orastie, tata si-a incheiat cariera ca Redactor la Editura Tehnica, din Bucuresti, unde a iesit la pensie in 1966. Pentru ca nu era membru de partid, numele lui nu avea voie sa apara pe coperta cartilor ce le tiparea si si-a terminat cariera intr-o relativa obscuritate. Totusi, in ciuda cestei situatii neprielnice a avut mai multe inventii care le-a patentat, in domeniul catalizei clorurii de sodiu, in care a scris si o carte, devenita o referinta clasica, intr-o specialitate foarte ingusta. Situatia politica si sociala din Europa Centrala si de Est nu avea sa se imbunatateasca. Cu toate ca dupa moartea lui Stalin, in 1953, o oarecare destindere a avut loc, perioada in care membrii comitetului central al Partidului comunist care erau in guvern si care fusesera ‘educati’ la Moscova au fost indepartati - toate nume de trista amintire pentru istoria noastra - Teohari Georgescu, Vasile Luca si mai ales Ana Pauker, aceasta Dolores Ibaruri a suferintelor romanesti. Destinderea politica a fost de scurta durata, datorita revolutiei din Ungaria, din 1956, care a cauzat o recrudescenta impotriva intelectualilor si a “ramasitelor burghezo-mosieresti”. Bine inteles, ma identificasem si eu cu aceasta “ramasita” arheologica. Pentru o clipa, cand Ungurii s-au rasculat impotriva cizmei sovietice si a ‘uneltelor’ ei comuniste (pentru a folosi jargonul marxist), am sperat ca vom fi si noi eliberati de aceasta oprimare, asa ca am lasat-o mai usor cu studiul limbii ruse care era obligatorie si aproape ca am repetat clasa a cincea. De altfel nu aveam note bune decat la subiectele ale caror profesori imi placeau, iar fizica si geologia nu figurau pe aceasta lista. Geologia era predata de o activista de partid, care politiza orele, intr-un limbaj de lemn. Ea ne-a dezvaluit, literalmente, cum “Capitalisti au exploatat zacamintele de petrol atat de repede incat nu le-au dat posibilitatea sa se regenereze...” “Cand?” am intrebat eu - “in timpul vietii noastre?” Nu cred ca intelesese calamburul, caci altfel asi fi fost disciplinat. La varsta de 15 ani, cand devenisem critic asupra tuturor valorilor si in special al preceptelor comuniste nu puteam sa iau in serios geologia predata de o activista semidocta. La examenul de baccalaureat (sau de ‘maturitate”, cum se chema atunci) am trecut geologia la limita. Nici nu ma interesa, pentru ca, inca de la varsta de sapte ani, aveam ideia precisa ca voiam sa devin arhitect, pentru care, consideram eu, geologia nu avea pondere. Revolutia Ungara din 1956 avea sa aiba un efect negativ asupra selectiei candidatilor dela Scoala de Arhitectura, care a inceput sa aplice strict criteriile bazate pe origina sociala: in anii ‘50 se mai vorbea de origine “nesanatoasa”, dar pe la sfarsitul anilor ‘60, cum “construirea socialismului facuse progrese simtitoare” acum categorisirea era doar in trei clase din care doar doua erau recunoscute ca atare, a treia fiind doar o “patura” - clasele munitoare, taranii si patura intelectuala. Orisi cum fusesem “promovat” fara sa-mi schimb pedigriul, dela “ramasita”, la “clasa de origine nesanatoasa”, iar acum de-a dreptul “patura” pentru ca tatal meu, lucrand cu creierul, mai degraba decat cu muschii, era, deci, un intelectual (citeste patura). Bine, bine, dar din aceiasi categorie faceau parte si copiii grangurilor din Partid, care tot “patura” se voiau, dupa ce se cocotasera in copacul nomenklaturistilor, ca scroafa din poveste. Ori, din cele 60 de locuri dela Scoala de Arhitectura, 20 % alocate pentru saraca “patura” reprezentau doar 12 locuri, pentru care concurenta era atroce, cu sute de candidati din toata tara. Examenele de desen artistic si desen tehnic erau eliminatorii pentru faza a doua cu examenele de fizica si matematica. Nota la desen era definita si de criterii politice bazate pe origina sociala, cu o pondere in functie de apartenenta la partid a parintilor, proprietatile nationalizate si altele, care nu imi mmareau deloc sansele, ba dimpotriva. Ca sa echilibrez acest dezavantaj, luam lectii particulare de fizica si matematica in timpul saptamanii si cinci ore de desen, in fiecare duminica. Totul a fost in zadar, caci nu aveam prin definitie nici o sansa realista de a trece de proba eliminatoare la desen, care fiind subiectiva, putea fi manipulata in functie de prejudiciile politice ale exeminatorilor si nu pe criterii obiective. Pentru tatal meu situatia era clara si atunci a inisistat sa accept realitatea, ori cat de dureroasa ar fi fost ea si sa ma indrept spre o cariera stiintifica; aici cel putin rezultatele examenelor erau inechivoce si nu puteau fi interpretate in functie de criterii politice. Era ironic sa ma gandesc ca desi la baccalaureat aveam rezultate slabe la fizica si geologie, in anul urmator aveam sa ma prepar pentru examenul de admitere la geofizica, la facultatea de Geoogie, a Institutului de Petrol si Gaze din Bucuresti. Aici erau mai putini candidati ca la Arhitectura, doar 5,5 pe un loc, dar cum solutiile equatiilor erau unice, am putut demonstra cunostiintele mele la Fizica si matematica. Tatal meu a rasuflat usurat sa ma vada admis la intrare in facultate, intr-o perioada in care educatia devenise un simbol al supravietuirii, intr-o situatie in care familia perduse toate economiile si investitiile. Mai mult decat atata, in familia noastra, ca si in toate familiile de intelectuali din Europa Centrala si de Rasarit, educatia devenise un simbol al rezistentei anticomuniste si asa am ajuns sa fiu geofizician. DERIVA SPRE GEOFIZICA Ca sa imi atenueze dezamagirea de a nu deveni arhitect, Tata a incercat sa scoata in evidenta caracterul “cosmopolit” al Institutului de Petrol, Gaze si Geologie, unde studiau studenti straini din America Latina, Orientul Mijlociu si Africa. Acestia veneau din tarile asa-zis “ne-alineate”, care se voiau neutre intre lagarul comunist si capitalist si care de fapt erau tari in curs de de dezvoltare, cu profunde aspiratii comuniste. Studentii straini nu erau prea stimulanti, mai degraba un grup pestrit de sirieni, irakieni, cubanezi, algerieni, nigerieni si albanezi, toti comunisti convinsi, ceeace nu era cazul nostru. In plus, ce despartea foarte clar pe studentii romani de cei straini, era libertatea de calatorie in strainatate a acestora din urma. Romanii nu puteau avea un pasaport si viza pentru tari straine inafara daca nu calatoreau in interes de servici si erau activisti cu functii importante in partidul comunist. Eram gelosi pe colegii nostri straini care se intorceau din vacante cu cadouri exotice pentru prietenele lor romance, cu care aveau mare trecere. Era exact acelasi criteriu pentru care ei aveau mai putina trecere cu studentii romani, care se simteau dezavantajati in obtinerea unor favoruri din partea colegelor lor, din lipsa posibilitatii de calatorie in strainatate. Din fericire, frustrarea noastra a fost in curand rezolvata de jocul politic al marillor puteri: studentii cubanezi au fost dintr-o data expulzati, pentru ca au demonstrat, fara permisie oficiala in fata ambasadei americane din Bucuresti, dupa esuarea debarcarii dela Bay of Pigs. Romania incepuse o oarecare apropiere de SUA, iar initiativa spontana a cubanezilor, nu numai ca era politic inoportuna, dar mai ales crea un precedent periculos –daca cumva le-ar fi trecut prin cap romanilor sa demonstreze fara voie? Se pare ca in momentul inceperii demonstratiei in strada Batiste, securitatea a trimes pe baietii cu ochi albastri, toti imbracati in civil, sa ii convinga pe cubanezi sa renunte, ceea ce a displacut spiritului lor revolutionar. Atunci, ca prin farmec, “trecatorii” pasnici de pe strada Batiste, I-au infascat prin surprindere pe cubanezi si i-au umflat in dubele, parcate, ca din intamplare, in apropiere si iau dus sa se racoreasca in arest. Ambasadorul cuban a protestat vehement la Ministerul de Externe, amenintand ca isi va retrage toti studentii din tara noastra: “Ah, ce buna ideie”, i s-a spus, “chiar va rugam sa o faceti in 48 de ore”. Povestea era apocrifa, si probabil nu se consumase in felul acesta, fiind pentru uz studentesc, ca sa ne treaca pofta de astfel de preocupari. Totusi ne-a oferit o clipa stimulanta, intr-o existenta relativ stearsa. Valul de expulzari ai cubanezilor a fost urmat, tot atat de rapid, de cel al albanezilor, nu pentru ca Skanderbeg s-ar fi masurat cu Che Guevara, ci mai degraba pentru ca regimul dela Tirana a inceput o paropiere de China, in pofida Uniunii Sovietice, care, la ora aceea era inca “aliata” statornica a Romaniei, fapt din care decurgea, in mod normal parafraza: “les ennemis de nos amis sont nos ennemis”… Nu intelegeam prea bine rationamentul acesta, dar ori si cum, evenimentul ne-a facut pe noi, baietii dela petrol si Gaze sa ne regasim in respectul cuvenit din partea “sexului slab”, care din lipsa de alegere, ne-a cazut in gura, ca o para coapta… Nu ne-am dovedit prea subtili in aceasta victorie neprevazuta, la care nu contribuisem nimic si care se dovedise fara apel, atunci cand ultimele ramsite de straini din Orientul Mijlociu si din alte tari arabe au inteles in curand adevarul despre comunism si s-au dus la studii in Occident. Bucuria noastra a fost de scurta durata, caci valul de cursuri si de examene ne-au concentrat atentia la studii. Am gasit intregul program de studii demodat si incarcat pana la obsesie cu detalii tehnice care trebuia sa le stim pe dinafara. Aveam circa zece examene pe an si in total aproximativ saizeci de cursuri, care cuprindeau subiecte atat de diverse ca matematica, geometrie descriptiva, calcul diferential, fizica, chimie, motoare cu combustie interna, foraj, geologia petrolului, tectonica, stratigrafia, mineralogia, petrologia, cristalografia, paleontologia, geologia istorica si generala, urmate de cursuri de geofizica –magnetism, seismologie, analiza diagrafiilor, gravimentrie, electromagnetism si o panoplie intreaga de alte cursuri la care se adaugau limbile straine si bine inteles marxismul. Cursurile nu erau tiparite si trebuia sa luam notite la cursuri din care aveam sase pe zi, plus laboratoare si practica in timpul verii. Fiind confruntat cu acest baraj deliberat de cursuri, multe dintre care le consideram sau demodate sau ne esentiale, m-am hotarat sa fiu selectiv, o atitudine care nu era incurajata. Aveam nevoie de spatiu, pentru a putea urmari pasiuni extraprofesionale, dintre care jurnalistica si traducerile imi aduceau un ban de buzunar cu care imi puteam cumpara de imbracaminte, pe care, salariul redus al tatalui meu nu o putea asigura. Cu toate ca invatamantul era gratuit, nu aveam dreptul la o bursa, care se dadea doar pe criterii de clasa sociala ‘sanatoasa”, categorie din care eram exclus automat. Bursierii veneau de obicei din “campul muncii’ (fabrici si uzine) si erau cu cativa ani mai batrani decat noi, de 25 sau 26 ani, ceea ce mie, la 20 de ani mi se pareau “foarte batrani”. Odata intrati in facultate, indiferent pe ce criterii politice, cerintele erau aceleasi pentru toti si regulile erau severe. Nu aveam voie sa repetam primul an – eram dati afara. In coditiile de mai sus, prin anul patru, numarul initial de studenti admisi s-a injumatatit. In timpul anului universitar sursa mea de castig provenea din rezumatele facute din revistele in limba franceza si engleza pentru biblioteca stiintifica. Publicam regulat in “Viata Studenteasca”, spatamanalul Uniunii Studentilor din Bucuresti, articole de calatorie in strainatate, bine inteles calatorii imaginare – singurele care mi le permiteam. Dar cea mai mare bucurie o aveam in publicarea unor articole de critica literara in saptamanale literare din Bucuresti, considerate de mare calibru - “Contemporanul” si “Luceafarul”, la care contribuiau de obicei, doar marii ciraci ai intelectualitatii romanesti. Tamaia si fumurile care ii inconjurau pe acestia formau un nor atat de dens, incat nu le vedeam nici varful nasurilor, iar eu ma consideram norocos sa imi vad numele meu obscur semnat pe aceiasi pagina, daca mi se facea loc. Secretul acestor mici reusite era sa ma pronunt in domenii inedite, care ei nu le cunosteau, sau la care nu aveau acces, In schimb, publicarea de “impresii” (fictive) de calatorie, se facea mai usor si devenise un balon de oxigen, nu atat financiar cat psihologic, care imi asigura un echilibru de care aveam nevoie, aflanu-ma intr-o societate irationala si absurda: nu aveam dreptul la un pasaport? Ei bine, eu voi calatori cu ochii imaginatiei mele la Copenhaga, Edinburgh, Palermo sau Londra. Asa cam am descris flesele bisericelor din Copenhaga, pe care nu le-am vazut in viata mea, am inventat un interviu fictiv cu Tomaso di Lampedusa, contele sicialian, ca o scuza de a prezenta publicului roman romanul sau “Leopardul”. Am descris festivitatile si traditiile scotienilor de revelion si am scris despre universitatea din Sussex, ca un motiv de a prezenta celebrul arhitect Sir Basil Spence. Si asa am “calatorit” in multe tari, in care nu am pus piciorul nici odata, dar care speram sa le vad, aevea, intr-o zi. Mai era ceva, o bucurie secreta de a putea “educa” publicul romanesc, cu care impartaseam evaziunile mele din “raiul comunist”. Cat despre perioada de vara, cand nu aveam obligatii de practica de teren, ma inscrisesem ca ghid la ONT Carpati. Asa am putut vizita manastirile din Bucovina, bisericile fortificate din Transilvania si statiunile de pe litoral.. Contactele cu strainii erau interzise si daca aveau loc, trebuiau raportate la militie. Pentru mine, ocupatia de ghid, pe timpul verii, imi dadea ocazia unica de a avea contacte “libere” cu strainii, sa aflu cate ceva despre lumea libera, practicand cunostiintelel mele de Franceza si Engleza si tot odata sa castig ceva bani si sa profit de vacante gratuite, care nu mi-as fi permis sa le am altfel. Eram constient de faptul ca soferii autocarelor, chelnerii si in general toti care lucrau in industria turistica erau informatori sau lucrau pentru Securitate, dar eram tanar, nepasator de asemenea “detalii’ si jucam jocul la limita, ceeace, pana la urma, mi-a dat de furca cu autoritatile: dupa doi ani, nu mi s-a mai permis sa fiu ghid – nu eram om de “incredere”. Intre timp, imi facusem zeci de contacte in strainatate, mai ales in Franta si in Anglia cu care cosrespondam si prin care primeam carti prin posta – dictionare sau carti de arta si de istorie, care nu se vindeau in Romania din motive politice si economice. In felul acesta am reusit, dupa mari dificultati sa primesc toate cele 24 de volume din colectia “Penguin” a Istoriei celui de al Doilea Razboi mondial’ de Winston Churchill. Bine inteles volumele au venit pe rand, nu prin posta, ci prin persoane particulare din occident, in vizita in Romania si au durat doi ani, pana sa le am pe toate. Pentru prima data am putut sa citesc o alta versiune despre istoria contemporana, care ne-a afectat destinul. Riscam sa imi pierd libertatea daca eram prins sau denuntat in posesia cartii lui Churchill, care fusese, prima data trimisa prin posta in Romania si returnata, inainte de a o primi ilicit, pe cai ocolite. Riscam sa fiu exmatriculat din universitate ca “dusman al poporului”, etichetat un parazit social: chiar asa si eram mandru de ceea ce reusisem. Ilustratie: in aceasta fotografie sunt cu o frumoasa maica din Bucovina, maica Cecilia dela manastirea Moldovita. Blugii mei si puloverul rosu dela Marks and Spencer, un codou dela o turista din Anglia, erau in contraventia preceptelor comuniste care considerau moda occidentala ca fiind “decadenta”. Dar maicii Cecilia cred ca i-a placut, pentru ca a facut o aluzie la romanul lui Standhal “Le rouge et le noir” (eu fiind in rosu si ea in negru). Am vizitat Moldovita de 18 ori si poate ca atat superbele fresce cat si prezenta maicii Cecilia au avut ceva de a face cu aceste incursiuni. Scoala de geologie romaneasca avea o traditie de legaturi cu scolile germane, austriece, belgiene si franceze, incepand din secolul 18. Aceasta se datora studiilor minereurilor utile din Transilvania, a zacamintelor de sare si de petrol si gaze. Aurul si argintul se exploatau inca de pe timpul romanilor. Sarea se exporta inca din evul mediu si pacura, ajunsa de multe ori la suprafata, era folosita pentru iluminat si pentru a unge osiile carutelor. Pe la mijlocul secolului al 19-lea industria de petrol de la Ploiesti, nascuta aproape concomitent cu cea din Statele Unite, avea aspectul unui décor din Vestul salbatic in timpul cursei pentru aurul negru din Texas. In Transilvania, contele Eotvos demonstra metoda gravimetrica ca fiind capabila sa detecteze zacaminte de gaze. La inceputul secolului 20 profesorul Ludovic Mrazek dela Universitatea din Bucuresti a definit termenul de “diapir” si fenomenul de “diapirism” pentru sarea gema, demonstrand ca ele pot oferi o capcana eficace pentru zacamintele de hidrocarburi. Aceasta a avut un impact ne mai pomenit in explorarea si exploatarea petrolului si a gazelor, intru cat a deschis perspective noi, pana atunci, singurul model de capcana fiind domurile anticlinale inchise pe toate cele patru laturi. Conceptele noi in explorare nu aveau sa se opreasca aici, cand in Romania anilor 1920, fratii Conrad si Marcel Schlumberger, dela Scoala de Mine din Paris au venit sa evalueze metoda lor de digrafie electrica pe un zacamant de petrol din zona Ploiestiului. Proiectul a fost initiat de Jules Menil, directorul companiei “Steaua Romana”. Au trebuit sa treaca inca multi ani pana ce fratii Schlumberger au reusit sa ii convinga pe producatorii americani de uriasele avantaje ale prospectiunii electrice. Fratii Schlumberger au fost invitati in Romania de catre fostul lor coleg si apropiat colaborator Sabba S. Stefanescu, care a pus un fundament matematic principiului de explorare electrica. Explorarea geofizica in forajulde sonde avea sa faca celebrii pe fratii Schlumberger si mai ales avea sa imbogateasca cuferele imperiului care l-au creat. Ei au stabilit metoda prin care diferitele formatiuni geologice forate puteau fi identificate (litologie, grosimea stratului, proprietati fizice, etc) prin masuratori facute de un aparat miniaturizat introdus in gaura de foraj. Trimitand un curent electric indus, acest aparat masura rezistivitatea /conductivitatea rocilor a caror variatie se inregistra grafic in functie de geometria si proprietatile rocilor. Odata interpretate, aceste diagrafii indicau geologia la o anumita adancime, ceea ce avea sa revolutioneze explorarea petrolului si sa o faca mai ieftina, mai precisa si mai eficace; pana atunci, tot ce se stia erau doar niste idei vagi despre geologia dela adancime bazat pe resturi de roci forate care veneau la suprafata. Insa aceasta nu era suficient ca sa se afle dela ce adancime, sau ce grosime aveau stratele producatoare de petrol. Primele demonstratii practice pe care fratii Schlumberger au venit sa le faca in Statele Unite au fost privite cu scepticism, daca nu chiar cu indiferenta, de o industrie care lua un risc statistic si nu unul bazat pe date stiintifce. Aceasta atitudine aroganta se datora marior descoperiri de zacaminte de petrol din America din acea vreme, la o vreme cand norocul si nu stiinta faceau averile. In plus, cum s-ar fi putut demonstra ca metoda francezilor ar fi fost buna sau rea? Atunci raspunsul a fost gasit in Romania, unde testele s-au facut pe un zacamant de petrol cunoscut, dela Aricesti. Din momentul acela metoda fratilor Schlumberger a fost fara nici un echivoc, a fost patentata si folosita in continuare in toata lumea, in fiecare foraj. Noi metode de masuratori au fost puse la punct pentru proprietati magnetice, radioactive, de carotaj seismic, etc), capabile sa defineasca porozitatea, permeabilitatea, saturatia in apa, gaze sau titei, etc. Nu o singura diagrafie, dar mai multe, in paralel se inregistrau so se comparau facand metoda completa si sigura.Carotajul devenise o disciplina de sine statatoare si un curs important la universitatea din Bucuresti. Sabba Stefanescu a fost ales mai tarziu membru al Academiei Romane, era profesor de prospectiuni electrice si se afla in comisia de examinatori la sustinerea tezei de inginer. Dintre zecile de profesori si conferentiari care ii aveam la Institut, Profesorul Liviu Constantinescu, seful catedrei de geofizica, era un om aparte, din mai multe puncte de vedere. El combina atitudinea lui patriciana cu cartea de membru activist al partidului comunist roman. Aceasta, impreuna cu alte functii care le detinea, ii asigura un pasaport de calatorie in occident, unde cetatenii obisnuiti, care nu erau membri de partid, nu parveneau sa ajunga. Liviu Constantinescu vorbea curent Franceza, Engleza, Rusa si Germana si facea parte din numeroase comitete profesionale nationale si mai ales internationale. Aceasta ii asigura, in afara de iesirile regulate in strainatate, legaturi cu universitarii occidentali si subiectele lor de cercetare, precum si abonamente la reviste stiintifice straine, care le tinea incuiate intr-un dulap din biroul lui. Din cursurile lui Constantinescu am aflat, pentru prima data, de metodele fizicii aplicate la istoria artei si arheologie, in laboratorul lui Aitken si Hall dela Oxford, despre metodele de archeometrie ale lui Lerici din Italia si despre cercetarile de arheomagnetism ale lui Thellier dela Paris. Subiectul era fascinant pentru ca imi deschidea perspectiva neasteptata de a ma reintoarce la subiectul de arte frumoase, prin intermediul stiintei. Defapt ce a facut lerici in Italia era de a adapta la o scara miniaturizata metodele prospectiunii geofizice, folosita pentru descoperirea zacamintelor de hidrocarburi si sa o transpuna la scara prospectiunii arheologice. Aceleasi metode de descoperire ale campurilor de petrol erau utilizate la descoperirea mormintelor etrusce, a cetatilor istorice si fortificatiilor subterane. Chiar si mai fascinante erau metodele de prospectiune arheologica marina din largul coastei Greciei si a Egiptului, pentru identificarea corabiilor antice scufundate, pline de amfore si de comori nestemate: o noua lume mi se desfasura in fata ochilor, care ma convingea ca geofizica, nu era, pana la urma, atat de fada. La unul din cursurile lui Constantinescu am aflat despre cercetarile paleomagnetice ale lui Runcorn si Creer, incepute la Cambridge si continuate la Newcastle. Mai inainte de ei, profesorul Thellier a facut masuratori a intensitatii campului geomagnetic pe caramizi arse din Cartagena, stabilind o curba in functie de timp, care era precis datat de arheologi. Aceasta curba demonstra variatie intensitatii campului geomagnetic. Cand caramizile erau arse in cuptor, la temperaturi mari, particulele magnetice se aliniau directiei campului geomagnetic, asa cum ar fi facut-o acul unui compas. In momentul racirii caramizii, directia de magnetizare ramanea fixa, sau “fosilizata’, indicand azimutul polului geomegnetic de la acea vreme. Masuratori repetate au permis stabilirea unei curbe standard, care la randul ei a facut posibila datarea obiectelor de lut ars care nu puteau fi datate cu precizie de arheologi, prin simpla proiectie a valorii intensitatii magnetice a obiectului masurat pe curba standard. Metoda a fost in curand extrapolata dela timpul arheologic la timpul geologic si in felul acesta s-a stabilit o curba a variatiei campului geomagnetic pentru fiecare continent. Odata ce variatia paleomagnetica a fost stabilita in spatiu si in timp, s-a conchis ca, in perioade geologice diferite, continentele aveau pozitii diferite pe suprafata globului terestru. Teoria lui Wegener, privind derivaa continentelor fusese ignorata din ani 1920 pana in momentul noilor descoperiri paleomagnetice, iar acumea capata din nou perpective incurajatoare. Wegener, care era un astronom devenit metereolog, a abservat faptul ca forma Africii si Americii de Sud se imbinau perfect. Ca sa deonstreze ca cele doua continente erau o singura entitate, inainte de a se rupe unul de altul, Wegener a compilat date biologice si geologice, care demonstrau observatiile sale. El si-a publicat cercetariloe in 1912, in cartea sa intitulata “Originea continentelor si a oceanelor”. Publicatia lui Wegener nu a avut deloc succes, nu numai pentru ca el era considerat de geologi un simplu diletant “din afara profesiei”, dar si pentru ca autorul nu a putut oferi un mecanism plauzibil pentru dinamica derivei. Astfel de obiectii au persistat pana in anii 1970, in persoana lui Sir Harold Jeffries. Ceea ce a reprezentat doar o intuitie a lui Wegener, la inceputul secolului 20, in anii 1970 a fost stabilit ca un fapt stiintific, care a putut fi demonstrat in cel mai mare detaliu. Deriva continentelor a capatat dintr-o data un moment important, iar termenul de Tectonica Globala nu a fost inventat decat in 1965 si era pe buzele tuturor oamenilor de stiinta din occident. In spatele Cortinei de Fier, din cauza raritatii informatiilor stiintifice din afara lagarului comunist, cat si datorita cenzurii impuse pana si in domeniul stiintific, deriva continentelor detinea acelasi mister ca si Sfinxul din Egipt, mister al carui solutie o avea doar Liviu Constantinescu. Acest mister ma intriga in asa de mare masura, incat m-am decis sa ma folosesc de cunostiintele mele de limbi straine pentru a afla de unul singur informatii direct dela sursa, scriind scrisori diversilor autori din domeniu, la Newcastle si la Paris.. Am scris si la Oxford, la laboratorul de restaurare, conservare si datare a obiectelor arheologice si m-am bucurat sa pot primi extrase din articolele stiintifice din occident, care pana atunci erau monopolul lui Constantinescu. Asa s-a infiripat o lunga corespondenta cu colegii mei din occident, care mai tarzoi s-a dovedit un colac de salvare, cand m-am gasit blocat fara resurse in Anglia si Franta si fara posibilitatea de a ma intoarce in Romania. PRIMUL PASAPORT Am asteptat pana la varsta de 22 de ani ca sa fac o noua tentativa de a vizita Polonia, Ceho-Slovacia si Ungaria. Eram student in geofizica, la Institutul de Petrol, Gaze si Geologie si in caltatea mea de ghid imi facusem multe legaturi cu turisti straini care m-au invitat in vacanta. Chiar si asa, formalitatile nu erau usoare, trebuind sa arat scrisoarea de invitatie in Polonia, cu stipularea ca nu as fi avut nevoie de valuta si ca intreaga cheltuiala va fi fost facuta de persoana care ma invita. Am fost de doua ori in Polonia, trecand prin Ungaria si Ceho-Slovacia. Aceste calatorii mi-au dechis o fereastra catre occident, cu bisericile si catedralele gotice si baroce, cu splendida perspectiva a Dunarii la Budapseta, cu muzica de avangarda si pictura abstracta din Polonia, cu literatura in Engleza si franceza care se putea citi acolo, dar care era interzisa in Romania. Teatrul Absurdului al concetateanului meu Eugen Ionescu, exilat la Paris, se juca la Varsovia, dar nu la Bucuresti: m-am bucurat sa ma duc la o piesa de Ionescu, desi era in poloneza. Acum puteam sa il citesc, in fine, pe Vintila Horia, un alt desradacinat roman si premiat al prestigiosului premiu Goncour, dela Paris, pentru romanul lui istoric “Dieu est ne en exil” , care avea profunde conotatii politice in Romania contemporana. O noua lume mi se deschidea in fata ochilor, o lume a carei existenta o intuisem, dar despre care nu puteam sa o traiesc decat in vis si m-am simtit imbatat de bucurie. Cat despre perspectiva de a calatori in occident, stiam ca nu mi se va da un pasaport niciodata. Eram frustrat de aceasta ingradire, pentru ca vorbeam curent Franceza si Engleza, eram la zi cu utimele premii literare Goncourt, Renaudot sau Femina, cu festivalul filmului dela Cannes, cu Bienala de arta dela Venetia. Voiam atat de mult sa pot admira impresionistii dela Institutul Courtauld din Londra si dela Orangerie, din Paris, sa vad bisericile lui Sir Christopher Wren, colegiile seculare dela Oxford sau arhitectura indrazneata a lui Le Corbusier si Sir Basil Spence, sa ascult muzica rock a formatiei Beatles. LEGATURA PALEOMAGNETICA Contactele mele de inceput cu cercurile academice din Oxford, Newcastle si Paris deveneau tot mai regulate. Gaseam subiectul fascinant mai ales pentru partea aplicativa la datarea in arheologie ca si intregul obiectiv de cercetare al Laboratorului de Fizica dela Oxford. Absorbeam pe nerasuflate continutul extraselor de articole stiintifice care mi se trimeteau prin posta, incay la un moment dat eram suficient de sigur de mine pentru a dori sa imi fac teza de inginer in domeniul paleomagnetismului. Aceasta era mai usor de spus decat de realizat, pentru ca ignora regulele scrise si ne scrise ale sistemului: de fapt profesorul sef de catedra avea dinainte o lista de subiecte, bine stabilita, cu tot atatea subiecte de teza, cati studenti eram in ultimul an: fiecare avea deci de ales cate un titlu, in ordinea mediei care o avea in timpul facultatii. Cum ma aflam pe la coada, datorita stilului meu neortodox de a fi selectiv, totusi trebuia sa ma conformez unui minimum de reguli si sa sar stacheta, dar gaseam lista lui Constantinescu total lipsita de inspiratie. Atunci I-am spus ca as fi vrut sa-mi aleg singur subiectul si ca acesta ar fi fost in paleomagnetism. In loc sa se bucure ca unul din subiectele predate l-a inspirat suficient pe studentul sau ca sa vrea sa lucreze in aceasta tema, profesorul a raspuns sec ca “puteam alege ce doream, dar ca el nu era de acord cu principiul si ca in consecinta nu va putea garanta succesul: cu alte cuvinte am fost pus in garda, mai mult decat atata, reactia lui suna mai mult ca o amenintare si ca o scuza de a-si spala mainile de mine in alegerea unui subiect neconventional. Inceputul acesta nefericit nu m-a dezorientat catusi de putin si am cerut ajutor unui laborator de geofizica din Bucuresti, care depindea de ministerul minelor. Intorceam o pagina noua, iar subiectul de cercetare era; “Proprietatile magnetice ale minereul si sterilului de sulfat de cupru dela Altan Tepe, Dobrogea”. M-am dus pe teren ca sa imi strang esantioanele din mina , unde am fost insotit de un tehnician, care fusese detinut politic si avea domiciliu fortat. Era in 1965, o perioada de relativa relaxare politica, dela inceputul regimului Ceausescu. Cu toate ca ma consideram bine informat despre suferintele intelectualilor romani in inchisorile comuniste, am fost cutremurat de relatarile noului meu tovaras de teren. Eram frustrat in neputinta mea de a-I veni in ajutor cu ceva, asa ca singurul lucru care l-as fi putut face omenesate era sa il ascult cu atentie si sa nu divulg spovedirea sa. Increderea care mi-a dovedit-o s-a transformat intr-o complicitate tacita, care a transfigurat sederea mea in aceasta comunitate miniera, dandu-i o elevatie spirituala. Mi-am luat esntioanele de roci la Bucuresti si am inceput sa fac masuratori de magnetism remanent. Scopul masuratorilor era sa fac un studiu comparat a doua categorii de esantioane, unul de steril si celalalt de minereu pentru a stabili origina singenetica sau epigenetica a zacamantului, in functie de proprietatile sale paleomagnetice. Solutia cercetarii avea sa aiba o importanta practica in exploatarea minei, in functie de modul in care zacamantul s-a format. Perspectiva aceasta m-a impulsionat cu entuziasm si m-am implicat energic in integrarea datelor paleomagnetice si geomorfologice. SUSPECTAT DE A RAMANE IN OCCIDENT Primele rezultate paleomagnetice mi-au dat suficient de mult curaj ca sa le prezint la al 9-lea Congres Carpato-Balcanic de Geologie dela Belgrad. Nu mi s-a dat pasaport pentru Iugoslavia, asa ca nu am putut sa imi prezint comunicarea. Iugoslavia avea granita deschisa cu Italia, prin Triest si autoritatile romane nu au avut incredere sa ma lase sa calatoresc de teama ca sa nu fug in Occident. Refuzul acesta nu m-a surprins si m-am decis sa nu dau inapoi la prima piedica. Din contra mi-a intarit si mai mult dorinta de a calatori in strainatate si de a incerca mereu si mereu sa fac cerere de pasaport. Articolul meu de paleomagnetism a aparut in Lucrarile celui de al 9-lea Congres Geologic Carpato-Balcanic dela Belgrad. Am trimis imediat extrase profesorilor Runcorn, Creer, Thellier, Aitken si Hall. In curand avea sa apara un al doilea articol in “Revue Roumaine de Geophysique” si asa am fost bucuros sa pot reciproca schimburile de extrase de articole cu colegii din occident, desi imi dadeam seama de aportul meu modest, comparat cu al lor. Ideia unei vizite la laboratoarele de paleomagnetism din Newcastle si Paris a inceput sa incolteasca in mintea mea si asa am aranjat sa fiu invitat in Anglia de un fost turist, cu care eram in corespondenta. Nu aveam sperante de reusita intr-o cerere care mi se refuzase doar cu un an inainte, dar ma simteam obligat sa mentin presiunea si sa incerc din nou. In mod inevitabil am fost refuzat din nou. Atunci am incercat sa fac presiuni asupra autoritatilor romane prin membrul parlamentului britanic al prietenuluiu meu – a fost o initiativa disperata care nu a reusit. Era in 1966, aveam 25 de ani si fusesem refuzat pana acuma de trei ori, in incercarea mea de a calatori in Occident, in care paradoxal includeam si Iugoslavia. In vara aceluiasi an, in 1966 aveam sa sustin teza de inginer in fata unei comisii de examinatori. La acea data avean deja doua articole stiintifice in reviste de specialitate si alte cateva articole de popularizare cu privire la fizica aplicata la istoria artei si arheologie, in “Stiinta si Tehnica”, in “Contemporanul” si altele. Imprumutasem un magnetofon ca sa iau interviuri cu specialisti geologi avand grije sa aleg in mod egal reprezentanti ai ambelor scoli de gandire, care veneau cu solutii contradictorii, imposibili de impacat asupra genezei zacamantului dela Altan Tepe. Aceasta m-a pus intr-o pozitie de invidiat, cautand sa demonstrez ca aveam la indemana un raspuns stiintific nou, fara echivoc, prin care imi arogam calitatea unui fel de arbitru stiintific. Eram cuprins de un mare entuziasm in acest rol neasteptat. Ar fi trebuit sa iau nota maxima, dar exminatorii, avand in vedere trecutul meu, oarecum neconventional mi-au dat doar nota 9. Ori si cum eram bucuros, pentru ca ponderea notei la teza reprezenta 50% din media finala, cu cealalta jumatate reprezentand media tuturor celor 60 exemene luate in cursul anilor universitari. Examinatorii stiau, tot ata de bine ca si mine ca am facut sase ani, in loc de cinci ca sa ajung la lucrarea de diploma, pentru ca fusesem cazut la examenul de seismica. In final media mea s-a imbunatatit, insa nu suficient pentru a-mi ameliora sansele alegerii unui post convenabil. Si aici, sistemul rigid ne cerea sa alegem in ordinea mediei dintr-o lista de slujbe, la stat, care avea tot atatea locuri cati absolventi eram: aceasta facea ca cel mai bun absolvent sa aiba de ales dintr-o lista de 40 de locuri, iar al patruzecelea sa nu mai aiba nici o alegere, decat una singura. Sistemul nu intra prea bine in calculele mele, dar daca nu eram atent, riscam sa fiu categorisit ca “parazit social”, asa ca trebuia sa ma conformez si asa am ales un post de inginer minier. Dupa cateva luni am reusit sa ma transfer la Editura Academiei, unde puteam sa imi pun in valoare calitatile stiintifice si lingvistice. Directorul Editurii era academicianul Alexandru Graur, un distins lingvist, ale carui emisiuni radiofonice le admiram mult.. Era in 1967 si intre timp nu pierdusem speranta de a face un doctorat in paleomagnetism si continuam corespondenta profesionala cu colegii mei din strainatate. SECRETUL NATO In toamna anului 1967 Scoala de Fizica dela Universitatea din Newcastle m-a informat despre viitoarea conferinta de paleomagnetism, la care am fost invitat sa fac o cumunicare despre subietul disertatiei mele de inginer si am fost in al noualea cer. De data aceasta eram hotarat, sa smulg pasaportul autoritatilor romane si m-am pus serios pe munca. Mai intai am informat Newcastle ca nu voi avea nici o sansa de a veni fara o scrisoare prin care isi luau obligatia intretinerii mele pe timpul conferintei. Aveam sa descopar ca aceasta regula era valabila nu numai pentru birocratia comunista, dar si pentru Ministerul de Interne Britanic. “Ce convergenta de gandire”, m-am gandit cu ani mai tarziu, dar in momentul acela nu am fost decat mirat. Newcastle mi-a trimes un formular de cerere pentru o bursa de calatorie, dar am fost siderat sa vad pe hartia cu antet titlul “NATO” figurand de o schioapa. Le-am spus imediat ca nu voi avea nici o sansa de a veni atata timp cat NATO va apare ca sponsor si atunci, cu o amabilitate deosebita mi-au trimes un nou formular unde cuvantul cu pricina disparuse, la fel ca si pe corespondenta ce a urmat. Aveam sa primesc in curand programul conferintei cu titlul comunicarii mele si biletul de tren dus si intors dela Newcastle. Acesta din urma era un miracol pentru ca in Romania nimeni nu putea sa isi cumpere un bilet international de tren, fara sa aiba un pasapoort, care era imposibil de obtinut. Tinand sub brat invitatia dela Universitate, biletul de tren la Newcastle si programul conferintei cu numele meu am facut o noua cerere de pasaport.. Cunosteam prea bine strategia clasica a autoritatilor de a tergiversa raspunsul negativ pana dupa terminarea conferintei, data la care ar fi fost prea tarziu de reactionat, pentru ca, ori si cum, obiectul cererii disparuse: ce sa te mai duci la o conferinta care se terminase? Era clar pentru mine ca aveam interesul de a obtine un raspuns rapid, pentru a avea ragaz sa depun o contestatie intr-un caz inevitabil negativ si sa am sansa de a merge la conferinta. PICADOR Bunii mei prieteni din Bucuresti s-au dovedit aici de un ajutor nemai pomenit pentru a influenta rezultatul actiunii: profesoara mea particulara de limba engleza, doamna Jeannette Ulvinianu era foarte bine plasata pentru ca dadea lectii mai multor ministri si la un moment dat, chiar si lui Ceausescu. Mi-am amintit ca mama prietenei mele (care fusese comunista in ilegalitate!) cunostea secretara tovarasului dela serviciul de pasapoarte. Cu aceste contacte am reusit sa obtin o platforma prin care am explicat ca “era o onoare pentru tara noastra de a fi invitat la o reuniune stiintifica internationala de prestigiu si ca nu aveam nevoie de valuta” – ca sa imi ilustrez rationamentul fluturam biletul de tren dela agentia de voiaj Thomas Cook, un giuvaier nestemat pentru un roman fara pasaport. Raspunsul negativ inerent a sosit devreme, asa cum ma asteptam si atunic am depus scrisoarea de contestatie, pe care tovarasa secretara, prietena ilegalistei a pus-o la vedere, deasupra teancului de contestatii, pentru ca seful ei sa o rezolve intai si asa, facandu-mi cu ochiul, am fost chemat sa imi ridic pasaportul. Viza britanica trebuia facuta rapid, pentru ca de abea mai aveam timp si nu intelegeam de ce consulul britanic nu era bine dispus ca sa actioneze mai repede. Era o femeie lipsita complect de sensul umorului, spre deosebire de mine, a carui adrenalina ma facea hiperoptimist. NECAZUL BALERINEI Cu viza britanica stampilata in pasaportul meu nou-nout al Republicii Socialiste Romania mi-am data dintr-o data seama, ca daca foloseam biletul de tren as fi ajuns la Newcastle dupa terminarea conferintei. Trebuia sa iau avionul, intr-o zi a saptamanii cand nu erau curse directe la Londra. Trebuia sa schimb avionul la Zurich si sa merg cu o cursa British Airways, ceeace implica o cheltuiala in valuta, care ar fi fost in mod automat refuzata. Biroul TAROM din Piata Universitatii era plin de pasageri nemultumiti, fiecare cu o problema de rezolvat. Functionarul la care trebuia sa fac coada pentru aprobare, tocmai se certa cu o balerina dela Opera, a carei colegi pierdusera avionul la Berlin, unde un membru al trupei fugise in Berlinul occidental: “Foarte grava probleama, tovarase! Cum de l-ati lasat sa plece, tipa functionarul? Ma intrebam dece isi baga nasul, ca si cum ar fi fost treaba lui sa puna o astfel de intrebare. Dar, cine stie, Securistii si informatorii lor erau peste tot. Cand mi-a venit randul, functionarul proaspat cu nervii dialogului anterior s-a rastit la mine, intrebandu-ma ce voiam. Am cantarit rapid sansele de reusita, foarte reduse si atunci l-am sfidat cu replica: “Sigur, acuma n-o sa-mi aprobati cererea, pentru ca sunteti enervat de altcineva!” Ca sa imi arate ca nu era asa, s-a uitat la hartie si mi-a semnat-o fara un singur cuvant. CINCI LIRE IN BUZUNAR Era ora 2 dupa amiaza, joi 4 Aprilie 1968. Conferinta NATO de paleomagnetism dela Newcastle incepuse luni si avea sa se incheie peste 24 de ore si era clar, ca nu voi reusi sa ajung la timp nici cu avionul. M-am decis ca merita totusi sa ma duc, sa imi prezint scuzele pentru intarziere, sa le innapoiez biletul de tren nefolosit si sa ma intorc la Bucuresti. Cum nu aveam nici un ban englezesc m-am repezit, dupa colt, la banca nationala sa cer niste lire, aratandu-le pasaportul si biletul de avion. Totul nu era atat de simplu cum imi inchipuiam: trebuia mai intai sa fac o cerere la directiune si sa obtin o aprobare. Am alergat pe cealalta latura a cladirii albe de marmora, in stil neoclasic si m-am oprit in fata portarului. El vorbea la telefon, o conversatie particulara extrem de importanta, pentru ca nu m-a zarit, sau nu voia sa ma zareasca. Am tusit discret, m-am agitat fara succes si atunci m-am gandit ca cea mai buna metoda de a afla daca ma vede era sa fug pe scara, ca sa ma opreasca. Nu a facut-o si asa m-am aflat pe covorul de catifea rosie dela primul etaj, pe un coridor lung aliniat cu usi impozante de lemn de mahon. Am ciocanit la intamplare la o usa si am fost chemat inauntru de o secretara blonda, amabila si surazatoare – ce contrast cu lumea din afara! Aici ma aflam in Tara Atot-puternicilor, unde totul se aranja politicos si fara sicane. “Cu ce va pot fi de folos?” “Sunt invitat la o conferinta stiintifica in Anglia si as avea nevoie de niste bani”. “Fa o cerere si seful meu o va semna”. M-a ajutat sa fac cererea, a luat hartia si s-a intors cu ea semnata in mai putin de doua minute. “Uite dragutule! Ai avut mare noroc ti-a aprobat cinci guinee, mai mult decat la toata echipa nationala de fotbal, la ultimul ei meci din Anglia”. Nu stiam ce era o guinee, dar intuiam ca reprezenta o gramada de bani. M-am balbait: “nu stiu cum sa va multumesc” si am intins mana sa imi iau hartia cu semnatura, pe care ea o tinea expre la departare nevrand sa mi-o dea. “Asa, spune dragutule” a adaugat ea intr-un glas soptit, aproape conspiratoriu, “cine te-a lasat in cladire? Ai prieteni sus pusi?” “ Dar de unde? Nu cunosc pe nimeni”, am protestat eu, “am urcat scarile si atat”. Nu m-a crezut si mi-a facut cu degetul: “Nu te cred, hotule, trebuie sa cunosti pe cineva inauntru”. Mi-a inmanat hartia facandu-mi cu ochiul. Am zburat jos pe scari, trecand pe langa portarul distrat, care inca nu terminase conversatia, ca sa ajung doar cateva minute inainte ca ghiseul bancii sa se inchida pana a doua zi. PLECAT IN MAI PUTIN DE 24 DE ORE Acum aveam in buzunar un pasaport, o viza britanica, cinci guinee si un bilet de avion la Newcastle. Era ora 5 dupa amiaza, joi 4 Aprilie 1968. Am alergat acasa ca sa imi azvarl cuteva haine in geamantanul de carton maro si am luat primul avion a doua zi des de dimineata, in mai putin de 24 de ore de cand am ridicat pasaportul: nu era deloc neobisnuit ca autoritatile romane sa retraga pasaportul dupa eliberare, chiar la frontiera, daca intarziai prea mult inainte sa pleci. Vineri 5 Aprilie 1968 am debarcat la Heathrow unde mi s-a dat o viza turistica de o luna. In aceiasi seara am aterizat la Newcastle, unde conferinta tocmai se terminase. In momentul acela nici nu imi trecea prin minte ca in goana dupa stiinta, sau chiar din cauza ei, mi se vor inchide portile inchisorii comuniste, fiind lasat pe din afara, timp de 21 de ani, fara sa mai pot pune piciorul in Romania, pana cand Ceausescu a fost impusca. |
| .................................................................................................................................. Constantin Roman © 2000-2009. All Rights Reserved. Designed & Maintained by Delamain IT. |
